atonalitate, în muzică, absența armoniei funcționale ca element structural primar. Reapariția forțelor pur melodic-ritmice ca factori determinanți majori ai formei muzicale în lucrările expresioniste ale lui Arnold Schoenberg și ale școlii sale înainte de Primul Război Mondial a fost o consecință logică, poate inevitabilă, a slăbirii centrelor tonale în muzica post-romantică din secolul 19. Pe vremea lui Richard Wagner Tristan und Isolde, de exemplu, accentul pus pe cromatismul expresiv a făcut ca acordurile succesive să se raporteze mai puternic între ele decât la un tonic comun ferm stabilit de cadențe armonice intermitente. În cele din urmă, scara cromatică de 12 semitonuri echidistante a înlocuit scara diatonică, partenerul inseparabil al armoniei funcționale, în măsura în care tensiunile și rezoluțiile melodico-ritmice au luat locul cadențelor și modulațiilor armonice care determinaseră structura muzicii occidentale de secole.
Atonalitatea, deși potrivită pentru enunțuri muzicale relativ scurte de mare intensitate retorică sau emoțională, s-a dovedit incapabilă să susțină evenimente muzicale la scară largă. În încercarea de a rezolva această dilemă supărătoare, Schoenberg a conceput metoda de a compune cu 12 tonuri legate doar între ele, o metodă bazată pe considerente pur polifonice de genul celor care au fost în mare parte abandonate în timpul epocilor clasice și romantice, dar care, în același timp, au fost tipice muzicii tonale pre-tonale și timpurii.în practică, atonalitatea unei compoziții este relativă, deoarece o lucrare atonală poate conține pasaje fragmentare în care centrele tonale par să existe. Ciclul de cântece al lui Schoenberg Pierrot Lunaire (1912) și opera lui Alban Berg Wozzeck (1925) sunt exemple tipice de lucrări atonale. Vezi și cromatism; politonalitate; muzică în douăsprezece tonuri.