în ultimii ani, am cunoscut o dezbatere extinsă, aproape în stil German, despre identitatea britanică și Europa. Ce este Marea Britanie? Când a fost Marea Britanie? Mai Există Marea Britanie? Va supraviețui Marea Britanie? Marea Britanie a fost declarată ” moartă „de Andrew Marr și” abolită ” de Peter Hitchens. De zeci de ani, oamenii s-au gândit la Marea Britanie ca la un stat național clasic. Norman Davies ne spune că Marea Britanie nu a fost niciodată un stat național. Anthony Barnett spune că Marea Britanie nu a fost niciodată o națiune, deși Anglia a fost. Dar Roger Scruton, în cartea sa extraordinară despre Anglia, ne informează că Anglia-despre care crede că este și moartă-nu era nici o națiune, ci doar o țară, un pământ, o casă. Unul începe să tânjească după simplicitățile pelucide ale dezbaterii germane despre identitate, cu distincțiile sale elementare între Staatsvolk și Kulturvolk și așa mai departe.
mai prozaic, răspunsul la întrebarea, ” este Marea Britanie Europeană?”poate fi foarte diferit dacă este dat de ceea ce acum se numește uneori curios „Teritoriile descentralizate” ale Scoției, țării Galilor și Irlandei de Nord. Într-adevăr, Anthony Barnett susține în cartea sa de această dată că opoziția Britanică față de Europa este într-adevăr opoziția engleză față de Europa.pentru unii, Marea Britanie poate fi salvată doar dacă avem mai multă Europă; pentru alții, Anglia poate fi salvată doar dacă avem mai puțin. Pentru ambele, însă, întrebarea este centrală. Hugo Young, în acest complot binecuvântat, spune că întrebarea care stă la baza ultimilor 50 de ani a fost „ar putea Marea Britanie… să accepte cu adevărat că destinul ei modern era să fie o țară europeană?”Dar ce înseamnă asta? Dacă substantivul ” Marea Britanie „este evaziv, adjectivul” European ” este cu atât mai mult. Acest lucru este valabil în toate limbile europene, dar în special în limba engleză.
cu puțină dificultate putem identifica șase semnificații posibile ale Europei. Două sunt arhaice și îngropate, dar au o viață de apoi semnificativă: a fi European înseamnă a fi creștin și a fi European înseamnă a fi alb. Apoi, există trei semnificații interconectate care sunt mai familiare. Primul este geografic: Europa este al doilea cel mai mic continent, o extensie vestică a Eurasiei. Facem parte din ea? Geografii spun da. Mulți britanici se îndoiesc, pentru a doua dintre aceste trei sensuri interconectate este, așa cum ne spune Collins English Dictionary, „continentul Europei, cu excepția Insulelor Britanice.”(Ne întrebăm unde pleacă Irlanda.) Aceasta este o utilizare familiară. Spunem „Jim a plecat în Europa” sau ” Fred s-a întors din Europa.”Europa este în altă parte. În al treilea rând, Europa înseamnă UE.
în utilizarea Britanică contemporană, aceste trei semnificații sunt foarte des elidate, dar în dezbaterea politică a treia este predominantă. În acest sens, întrebarea „este Marea Britanie Europeană?”vine în jos pentru a cere: Marea Britanie participă pe deplin la UE? Sprijină aceasta o versiune a ceea ce oamenii din Europa continentală ar recunoaște drept proiect european?
cu toate acestea, există, în cele din urmă, un al șaselea simț al European, mai exaltat și misterios. Acest al șaselea simț a fost surprins într-un titlu recent în International Herald Tribune: „puneți capăt sancțiunilor împotriva Austriei „Europene”, recomandă Comisia UE. Un grup de trei „înțelepți” tocmai concluzionase, după lungi deliberări, că Austria era Europeană. Pune astfel, afirmația sună ridicol. Ce altceva au crezut că este Austria? African? Dar știm ce au vrut să spună. Aveau un catalog cu ceea ce se numesc „standarde europene” sau „valori europene” și măsurau Austria în raport cu aceasta. Cu alte cuvinte, nu împotriva unei descriptive, ci a unei versiuni normative, prescriptive, idealiste a Europei-sau a ceea ce a numit Gonzague de Reynold, l ‘ Europe europ?ne. Un european european?nu în care cumva Hitler și Haider nu erau europeni-sau cel puțin, erau neeuropeni. Acesta a fost, ca să spunem așa, un comitet al camerei pentru activități neeuropene.
este Marea Britanie Europeană în acest sens? Ai putea merge în jos lista valorilor europene și a pus o bifă sau o cruce sau un semn de întrebare împotriva fiecare intrare. Dar asta ar însemna ceva doar dacă credem că contează să punem întrebarea în acest mod idealist.
ținând cont de aceste semnificații concurente ale Europei, vreau să pun întrebarea într-un mod mai pietonal, empiric-îndrăznesc să spun, britanic sau englez?- mod. În ce privințe este Marea Britanie mai diferită de țările continentale europene decât sunt una de cealaltă? În ce privințe este Marea Britanie mai mult ca alte țări-SUA, Canada sau Australia-decât ca cele europene?
primul răspuns dat convențional este „istorie.”Istoria noastră a fost mult timp spusă ca o poveste a britanicilor-sau este engleză?- excepționalism. O poveste a separării, începând cu separarea insulei offshore de continent, dar apoi, după sfârșitul Războiului de o sută de ani, a separării politice. GM Trevelyan, în istoria sa socială engleză, spune că Marea Britanie a devenit ulterior ” o insulă ciudată, ancorată în afara continentului.”Și o poveste de continuitate, în contrast cu mutabilitatea nestatornică a continentului, regimuri și granițe în continuă schimbare și monarhi și constituții. O poveste emoționantă despre creșterea organică lentă și constantă a instituțiilor, a dreptului comun, a Parlamentului și a unui concept unic de suveranitate, investit în coroana Parlamentului.
au fost „1.000 de ani de istorie” pe care Hugh Gaitskell i-a văzut amenințați dacă Marea Britanie s-ar alătura Franței și Germaniei într-o comunitate europeană continentală. Povestea a fost spusă în proză purpurie de GM Trevelyan, Arthur Bryant, Winston Churchill și Hal Fisher. Istoriografia originală poate fi urmărită până la Marea Britanie victoriană târzie, dar a fost încă versiunea dominantă a istoriei noastre până în anii 1950 și 1960. cu siguranță a fost versiunea cu care am crescut și cu care au crescut majoritatea oamenilor britanici și peste 40 de ani. Parțial acest lucru este din cauza a ceea ce s-ar putea numi lag manual. Istoriografia originală însăși vine inevitabil după evenimente și încearcă să le explice sau să le raționalizeze. Dar manualele, manualele școlare și cărțile pentru copii sunt de obicei cu încă zece, 20 sau chiar 30 de ani în urmă. Aceasta înseamnă că viziunea excepționalistă, deși de origine victoriană târzie, a fost extrem de influentă chiar în timpul nostru.
găsiți urme ale acestei imagini de sine în cele mai improbabile locuri. Am găsit unul chiar și în discursul de la Varșovia al lui Tony Blair din octombrie 2000. În mijlocul unui pasaj foarte clar despre Marea Britanie și Europa, el descrie brusc Marea Britanie ca „o rasă insulară mândră și independentă (deși cu mult sânge European care curge în venele noastre).”Arthur Bryant, tu ar trebui să fie de viață la această oră!
pentru a da câteva exemple mult mai demotice, într-o scrisoare din Daily Mail în ianuarie 1997, citim: „se pare că suntem la o bifă a ceasului de a ne pierde suveranitatea, independența și nu doar 1.000 de ani de istorie, ci istorie de când primul om a căutat să protejeze această țară de un invadator.”Sau ascultați britanicul Asiatic Tom Patel, douăzeci de ani, gay, tocmai înapoi dintr-o vacanță în Corfu cu iubitul său John Smith și vorbind cu Yasmin Alibhai-Brown: „este atât de dificil pentru noi engleza, știi. Nu sunt ca noi. Când John și cu mine ne sărutam în liniște, nimic ca în Anglia, era toată otrava asta în aerul din jurul nostru. Suntem un popor insular; nu suntem ca acești țărani.”
deci credința în excepționalismul britanic sau englez este profundă și largă. Acum întrebarea istoricului trebuie să fie: cât de excepțional este excepționalismul Britanic? De fapt, dacă te uiți la istoriografia altor națiuni europene, îți dai seama că excepționalismul este norma. Fiecare istoriografie națională este preocupată de ceea ce este distinctiv la acea națiune. Și majoritatea națiunilor europene contrastează excepționalismul lor cu o normalitate idealizată „occidentală” sau „Europeană”-pentru care exemplele date sunt de obicei Franța și Marea Britanie. Literatura despre „calea specială” a Germaniei în istoria modernă, Sonderweg, se referă la motivul pentru care Germania nu a devenit un stat Național democratic „normal” precum Marea Britanie. Fiecare istoriografie Națională din Europa de Est are și aceste elemente.
depinde și de Europa cu care ne comparați. Dacă comparați Marea Britanie pur și simplu cu cei șase membri originali ai CEE, țări cu un corp mare de moștenire comună romană și sfântă romană-adică Carolingiană -, Marea Britanie arată într-adevăr excepțională. Dar dacă comparați Marea Britanie cu celelalte 14 state membre actuale ale UE sau cu cele 20 care vor fi în curând membre sau cele 30 care pot fi membre în zece până la 15 ani, atunci Marea Britanie nu pare deloc excepțională, deoarece istoriile acestor țări sunt ele însele enorm de diverse.mai mult ,în ultimul deceniu a avut loc o deconstrucție masivă a acestei mari narațiuni a excepționalismului britanic sau englez de către istorici precum Hugh Kearney, Jeremy Black, Linda Colley și Norman Davies. Cea mai mare parte a acestei deconstrucții nu a constat în descoperirea a ceva nou despre trecut, ci pur și simplu în efectuarea unei duble schimbări de focalizare. În primul rând, s-a schimbat accentul să se uite la întreaga istorie a Insulelor Britanice. În al doilea rând, a analizat istoria noastră națională în cadrul european mai larg. Lucrarea lui Jeremy Black a fost deosebit de utilă în a face o comparație sistematică cu experiențele europene continentale. Ni se amintește, de exemplu, că și alți oameni din Europa au îmbrățișat protestantismul-într-adevăr unul sau doi dintre ei l-au inventat de fapt. Ni se amintește că, de-a lungul unor lungi întinderi ale istoriei britanice, Marea Britanie-sau părți mari ale acesteia-a aparținut unei politici trans-canal.mai presus de toate, această deconstrucție ne arată că există mult mai puțină continuitate decât Marea narațiune sugerată, mai ales dacă ne uităm la istoria țării Galilor, Scoției sau Irlandei. În insule, Norman Davies are o listă a celor 16 state diferite din istoria acestor insule, zece dintre ele în ultimii 500 de ani. Jeremy Black observă că britanicii au ” un geniu pentru apariția continuității.”Ferdinand Mount, în cartea sa despre constituția Britanică, numește acest lucru” mitul continuității.”Am inventat invenția tradiției-nu doar cartea, ci lucrul. Peter Scott a observat pe bună dreptate că ” Marea Britanie este o națiune inventată, nu cu mult mai veche decât SUA.”
pentru toată această deconstrucție comparativă, nu există nicio îndoială că Marea Britanie în 1939 era încă un loc excepțional. Acest excepționalism este evocat în mod memorabil de George Orwell pe ultima pagină de omagiu adus Cataloniei, când se întoarce din Războiul civil spaniol și călătorește cu trenul spre Londra prin sudul Angliei, observând „barjele de pe râul miry, străzile familiare, afișele care povestesc meciuri de cricket și nunți regale, bărbații în pălării de bowler, porumbeii din Trafalgar Square, autobuzele roșii, polițistul albastru-toți Dormind somnul profund, profund al Angliei”-desigur, specifică Anglia-„din care uneori mă tem că nu ne vom trezi niciodată prin vuietul bombelor.”
ni se spune acum o poveste nouă, un însoțitor al deconstrucției sau reconstrucției istoriei noastre naționale. De-a lungul celor 60 de ani de când Marea Britanie a fost trezită grosolan de vuietul bombelor, țara a devenit mult mai Europeană și atât mai puțin insulară, cât și mai puțin transatlantică și post-imperială. Cu toate acestea, doar jumătate din această poveste mi se pare a fi adevărată. Da, Marea Britanie a devenit mult mai puțin insulară, mai puțin separată. Dar componenta transoceanică sau post-imperială a identității noastre, în special în raport cu ceea ce Churchill a numit popoarele vorbitoare de limbă engleză, a devenit cu adevărat mai slabă?
am văzut de-insularizarea Marii Britanii. Dar nu este clar dacă ceea ce a înlocuit-o este europenizarea, americanizarea sau doar globalizarea. Dacă începem de la vârf, cu suveranitatea, legea și Guvernul, este evident că Marea Britanie a devenit mult mai Europeană. De la tratatele de la Roma la Tratatul de la Amsterdam-și acum, Nisa-suveranitatea britanică a fost împărtășită și calificată. Dreptul nostru comun englez este adesea subordonat dreptului European, la fel ca și dreptul scoțian. Avem chiar acel lucru continental ciudat, drepturi codificate, cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului scrisă în legislația britanică. În practica guvernării, intimitatea cooperării cu partenerii din UE nu are nicio paralelă în altă parte. Pe de altă parte, dacă vă uitați la conținutul Politicii și întrebați care este cea mai mare inspirație externă unică pentru politica britanică din ultimii 20 de ani, răspunsul trebuie să fie SUA. Acesta este un lucru pe care atât guvernele Thatcher, cât și cele Blair l-au avut în comun: o fascinație pentru politica SUA și soluțiile SUA.
da, în Politica de apărare, după un interval de aproape patru secole de la pierderea Calais în 1558, am făcut din nou ceea ce Istoricul Michael Howard a numit „angajamentul continental.”Trupele britanice sunt staționate permanent pe continentul european. Dar în ce context? În contextul Nato: organizația transatlantică. Forța europeană de reacție rapidă planificată va schimba acest lucru, dacă este deloc, doar încet. Da, în politica externă, avem o cooperare foarte strânsă cu partenerii europeni. Dar uitați-vă la Balcani: cea mai mare provocare a politicii externe europene din ultimii zece ani. Unde au fost făcute politicile cheie? Nu în UE, ci în grupul de Contact format din patru puteri principale ale UE plus Rusia și SUA, și apoi în așa-numitul Quint, același grup fără Rusia. Cine este partenerul cheie, căruia i se va face de obicei primul apel telefonic? SUA.
cum rămâne cu versiunea noastră a capitalismului? În cartea sa Capitalism împotriva capitalismului, Michel Albert ne identifică ca parte a unui model Anglo-American, spre deosebire de un model Rin-Alpin. Will Hutton, în starea lui în care suntem, ne pune undeva la mijloc. Punctele forte ale economiei noastre, precum cele ale SUA, sunt în domenii precum serviciile financiare sau mass-media. Nu avem atât de mulți dintre micii fermieri și marii producători caracteristici Franței și Germaniei și care beneficiază structural de UE. Da, cea mai mare parte a comerțului nostru este cu UE, dar cea mai mare parte a investițiilor noastre este în sau din SUA.
și societatea? Ediția din 2000 a Compendiului tendințe sociale are o prefață de AH Halsey în care citează o altă dintre celebrele descrieri ale lui George Orwell despre caracterul distinctiv al Marii Britanii, de data aceasta din Leul și unicornul: „mulțimile din orașele mari, cu fețele blânde, dinții răi și manierele blânde, sunt diferite de mulțimea Europeană.”Halsey spune că acest lucru nu ar fi adevărat astăzi. Analizând întreaga gamă de date despre realitățile sociale, el concluzionează că ceea ce s-a întâmplat este „asimilarea vieții în Marea Britanie cu cea din celelalte țări industriale avansate, din Europa și America de Nord.”Într-adevăr, în testul realității sociale, Londra este cu siguranță mai aproape de Toronto decât de Kiev. Deci” setul ” căruia îi aparține Marea Britanie nu este Europa ca atare, ci mai degrabă ceea ce se numește adesea Occidentul.
Din nou, multor „pro-europeni” britanici le place să citeze dovezi ale stilului de viață al europenizării Marii Britanii: „uitați-vă la toate Chianti și cappuccino pe care le bem, la vacanțele petrecute în Spania sau Italia, la casele deținute în Franța.”Numele acum” familiar pe buzele noastre ca cuvinte de uz casnic ” nu mai sunt Harry Regele, Bedford și Exeter, dar ars Wenger Wenger, PY Gerbeau și Sven Goran Eriksson, noul manager al echipei de fotbal Anglia. Dar pentru fiecare dintre aceste exemple de europenizare ați putea da cel puțin un exemplu egal și opus de americanizare. Pentru fiecare bar de cappuccino există în sfârșit un McDonald ‘ s sau Starbucks. Filmele americane, programele de televiziune americane și engleza americană sunt o parte principală, chiar dominantă a culturii noastre populare.
puteți spune că aceasta este doar o parte din ceea ce înseamnă să fii European la începutul secolului 21. O astfel de americanizare este, ca să spunem așa, un fenomen European. În multe privințe, este corect. Dar în Marea Britanie este deosebit de intens; facem parte din ea într-un mod în care europenii continentali nu sunt. Nici nu este vorba doar despre relația noastră cu SUA. Într-un sondaj Harris, în 1990, britanicii au fost întrebați în ce altă țară ar dori să trăiască. Peste 50% au menționat Australia, Canada, SUA sau Noua Zeelandă. Franța, Germania și Spania au obținut doar 3% fiecare. Dovada unei atitudini, cu siguranță. Adăugați un mic indicator semantic. Există o frază pe care mulți oameni din Marea Britanie o folosesc atunci când vorbesc despre America: „peste iaz.””Peste iaz” -ca și cum Atlanticul ar fi doar un iaz de rață, iar America era doar cealaltă parte a satului verde. Într-o legătură semantică, canalul devine mai larg decât Atlanticul.
Hugo Young insistă că totul este anacronic: identificarea trăită cu ceea ce Churchill a numit „popoarele vorbitoare de limbă engleză” se estompează și, la urma urmei, America devine din ce în ce mai hispanică și mai puțin Anglo-orientată. „Anglo-americanismul”, scrie el, ” trebuie să înceteze să împiedice apariția unei conștiințe Europene, în această țară europeană.”Acest lucru mi se pare o opoziție falsă, nerealistă și probabil nedorită. Sunt de acord cu Robert Conquest când scrie: „în Occident, este mai presus de toate comunitatea de limbă engleză care a pionierat și menținut de-a lungul secolelor calea de mijloc între anarhie și despotism.”Declarația sună un pic de auto-felicitare, dar ca o generalizare istorică mi se pare substanțial adevărată. Aceasta este o parte importantă și pozitivă a identității noastre.
deci, înapoi la întrebarea „este Marea Britanie Europeană?”în sensul cel mai familiar-dar și cel mai superficial-al” este Marea Britanie pe deplin angajată față de UE și o versiune a proiectului European?”Ei bine, din nou, ce înțelegem prin Marea Britanie? Dacă ne referim la actualul guvern ales, atunci răspunsul este în mod clar un da răsunător. Dacă ne referim la opinia publică, răspunsul este un nu răsunător.
Sondajul Eurobarometru din octombrie 2000 a avut întrebările obișnuite privind identificarea cu UE. Marea Britanie este partea de jos a tabelului. Calitatea de membru este bună pentru țara dumneavoastră? Doar 25% dintre britanici spun da. Calitatea de membru a adus beneficii țării dumneavoastră? 25%. Încredere în Comisia Europeană? 24%. Sprijin pentru euro? 22%. Doar în sprijinul unei politici de securitate comune și al extinderii, Marea Britanie nu se află în partea de jos (deși sprijinul pentru prioritatea extinderii este de doar 26%).
puteți spune câteva lucruri pentru a califica această imagine-sumbră sau încurajatoare, în funcție de punctul dvs. de vedere. Primul este că aceste răspunsuri britanice sunt extrem de volatile. Dacă luați această primă întrebare dacă calitatea de membru este un lucru bun, cifrele sunt: 1973, 31%; 1975, 50%; 1981, 21%; 1991, 57%; 1997, 36%. Sălbatic în sus și în jos. Robert Worcester insistă asupra faptului că opiniile britanice cu privire la UE sunt puternice, dar nu profund susținute. Worcester distinge între „opinii”, „atitudini” și „valori”.”El susține că acestea sunt doar opinii, influențate de cea mai recentă acoperire într-o presă în general lipsită de simpatie față de UE. Atitudini, în sensul unor opinii mai stabilite, Worcester găsește în special în rândul ” bărbaților din clasa de mijloc, mai în vârstă.cu toate acestea, dovezile pe care le-am adunat într-un mod fragmentar și experiența de zi cu zi de a vorbi cu așa-numiții „oameni obișnuiți” indică faptul că există și atitudini mai profunde implicate-și în niciun caz doar în rândul bărbaților în vârstă din clasa de mijloc care încă domină dezbaterea politică și mass-media. Astfel, pentru a cita încă un sondaj, un sondaj BBC Mori din 1995 a întrebat: „Cât de European te simți?”Doar 8% dintre respondenți au spus „foarte mult”, 15% „o sumă echitabilă”, dar 49% au spus „deloc.”
se spune adesea că a vorbi despre Europa ca în altă parte este specific Marii Britanii. Nu e adevărat. Există mai multe țări în Europa în care oamenii vorbesc despre Europa ca în altă parte-cel puțin o parte din timp. Spaniolii, portughezii, polonezii, grecii, ungurii o fac cu toții. Diferența este că pentru ei, Europa poate fi în altă parte, dar este în altă parte ar dori să fie. Cred că există doar două țări în Europa care nu numai că vorbesc despre Europa ca în altă parte, dar încă nu sunt deloc sigure dacă vor să fie acolo. Acestea sunt Marea Britanie și Rusia.Edward Heath a spus în Camera Comunelor în octombrie 1971: „ne apropiem de punctul în care, dacă această cameră decide în această seară, va deveni la fel de mult comunitatea noastră ca și comunitatea lor.”După treizeci de ani, suntem puțin mai aproape de acest punct.desigur, știm cu toții că elitele noastre sunt profund divizate în această privință. Dar chiar și cei mai pro-integrare „europeni” britanici nu vorbesc despre Europa așa cum fac elitele continentale, ca o chestiune de curs. Nu vorbim despre Europa pur și simplu ca europeni angajați într-o întreprindere comună. Acest lucru se datorează parțial faptului că mirosim ipocrizie. Suspectăm instrumentalizarea Națională a ideii europene. Amintiți-vă comentariul lui Harold Macmillan despre De Gaulle: „vorbește despre Europa și înseamnă Franța.”Probabil că fiecare prim-ministru britanic de la Macmillan a fost tentat să spună asta, în privat, despre actualul președinte francez (cu posibila excepție a lui Heath despre Pompidou). Pentru că este parțial adevărat-și nu doar al Franței. Am scris o carte întreagă care descrie modul în care Germania și-a urmărit interesele naționale în numele Europei. Dar este doar parțial adevărat. Există, de asemenea,-și foarte mult în cazul German-o identificare reală, emoțională, cu un proiect comun mai larg al Europei. Emoția în politică se află întotdeauna undeva aproape de granița dintre autentic și fals, între sinceritate și ipocrizie, dar există o componentă a emoției autentice aici.
Acest lucru se conectează la ultimul meu, al șaselea simț de a fi European: sensul normativ al L ‘ Europe europ?ne. Europa ca un ideal, un mit, din care se fac identități politice. Este acest al șaselea simț care mi se pare aproape în întregime lipsit chiar și în rândul britanicilor „europeni.”Am văzut un singur indiciu în ultimii ani. Atunci Carta 88, și alții de centru-stânga, au susținut reforma constituțională în ceea ce privește „europenizarea” Marii Britanii. „European” în acest context însemna mai democratic, mai modern, drept, deschis-o esență distilată a celei mai bune practici europene contemporane. Dar apoi Jonathan Freedland a venit și a spus: nu, ceea ce avem cu adevărat nevoie este americanizarea Marii Britanii; avem nevoie, așa cum declară Titlul cărții sale, să aducem acasă Revoluția. Revoluția Americană, adică. Și-pentru că aceasta este Marea Britanie-America idealizată depășește Europa idealizată.
concluzia mea? Nu există nicio concluzie, din cauza însăși naturii „studiilor de identitate”, care rareori ajung la o constatare clară, dar și din cauza naturii particulare a identității Britanice. Fără îndoială, afirmația „fără concluzie” este de fapt o concluzie-chiar una importantă și pozitivă.
nu există nici o îndoială că o identitate europeană este una disponibilă pentru Marea Britanie. Există o mulțime de materiale din care să construim o identitate europeană dacă alegem acest lucru; să facem mai degrabă un „noi” decât un „ei”.”Dar nu poate fi identitatea. Nu putem face declarația pe care Hugo Young pare să vrea să o facă: „Marea Britanie este o țară europeană, punct.”Sau așa cum spunem în felul nostru americanizat, punct.
celelalte identități sunt pur și simplu prea puternice-nu atât identitatea insulară, cât identitatea occidentală și transoceanică, identificarea nu doar cu SUA, ci cu toate popoarele vorbitoare de limbă engleză. Și apoi sunt toate identitățile interne, scoțiană, galeză, irlandeză, engleză. Răspunsul la întrebarea ” este Marea Britanie Europeană?”trebuie să fie” Da, dar nu numai.”Identitatea europeană a Marii Britanii nu poate fi decât parțială, pentru că Marea Britanie a fost și va rămâne-atât timp cât există Marea Britanie-o țară cu identități multiple, suprapuse.
cu toate acestea, a spune „identitate parțială” nu trebuie să însemne identitate superficială, ceea ce este identitatea europeană a Marii Britanii în prezent. La urma urmei, în propria noastră istorie am avut exemplul identităților parțiale care sunt foarte profunde: identitatea engleză, identitatea scoțiană. Dacă Marea Britanie dorește să fie un participant deplin și eficient la proiectul european centrat pe UE și orice ar deveni odată cu extinderea, această identitate trebuie să fie mai profundă. Trebuie să existe o identificare mai emoțională cu cauza comună; doar o tentă poate de idealism, chiar și de al șaselea simț al meu.
Acest lucru nu contează doar pentru poziția noastră în Europa; contează pentru proiectul însuși. Căci britanicii știu mai bine decât oricine altcineva că structurile politice artificiale, inventate, nu pot supraviețui fără o legătură de identificare emoțională, fără un mit comun, o mistică sau ceea ce Bagehot, scriind despre constituția britanică, a numit pur și simplu „magie”.”Desigur, „Europa”, în sensul UE, este în prezent o structură politică artificială, inventată și fragilă-dar la fel a fost și Marea Britanie cândva și poate acum este din nou. n